06 decembrie 2012

Refugiu


un drum, lung, la capatul caruia e o mica cabana cu un cos mare din care ies rotocoale de fum. Inauntru e cald. podeaua e acoperita cu blanuri de animale mari, cea mai mare blana fiind in fata semineului. Un semineu mare, in care arde un foc puternic. Inauntru miroase a(hmm) scortisoara, poate de la vinul care era pe foc si fierbea. O farfurie mare, ce statea pe o masa mica langa foc, era doldsora de prajituri si bomboabe. Cabana aceea era un mic refugiu in padure. U refugiu al ei.
Desigur, ea nu stia ca acea cabana era a ei.
O descoperise abea in acea seara, cand a iesit din casa sa se plimbe prin curtea din spate. De aceea fu prea mult surprinsa cand deschise usa si toate acele arome o invaluira.
Era Infrigurata. Intra cu grija, iar fulgii de pe par incepeau sa se topeasca, picurand pe jos.
Isi dadu jos cojocul gros si il atarna in cuierul din dreapta ei. Apoi cu grija isi dadu jos cizmele imblanite si le aseza sub haina. Apoi cerceta cu atentie camera, singura camera de altfel, in care se afla.
Se plimba atenta examinand fiecare coltisor, pana cand ochii ii cazura pe o foaie galbena de pe masuta 
pe ea era un scris ordonat, si frumos asezat in pagina. O ridica si citi:
"Sunt momente, in care lumea de afara e prea multa pentru tine. In care nu mai suproti. Ma gandeam ca, poate ai nevoie de un loc in care sa uiti de lume, si sa te ai doar pe tine. Ei bine, aici este acel loc. Numai al tau. Carapacea ta.Bucura-te de ea.
                                                                                                          Semnat, nu. nu ma voi semna."

25 noiembrie 2012

Ceaţă

Citea prognoza din ziar. Frig, ceaţă şi iar ceaţă. Oftă. Defapt, ce treabă avea ceaţa cu afacerile sale? Până la urmă el lucra într-un birou. Ceaţa nu îl afecta câtuşi de puţin. Deşi, admise în sinea lui, ceaţa era destul de enrveantă, iar de câteva zile era tot mai deasă. Meteorologii spuneau că e din cauza diverselor schimbări climatice, mase de aer şi alţi termeni din ăştia. Dar din nou, nu îi păsa atât de mult încât să lase gândul să stăruie. Nici măcar pentru maşină nu trebuia să îşi facă griji. Mergea pe jos la servici. Încp un motiv în plus să nu îi pese de ceaţa de afară. Se uită la ceas. Era timpul să meargă către casă. Ana sigur îl aştepta cu masa pregătită. Încă un motiv să nu îi pese de vremea de afară. Soţia sa. Se ridică de la masă, împături ziarul, îşi luă paltonul lung pe el, servieta şi ieşi afară. În câteva minute avea să ajungă acasă.
Nevermore.
Deşi era frig afară, strada forfotea de oameni. Uimitor, îşi zise el. Până la urmă de ce să nu fie? doar oamenii fac banii să circule. Iar el avea nevoie de bani. Cu asta lucra doar. În timp ce se îndrepta spre Piaţa Sfatului avu senzaţia că ceaţa parcă se mai îndesise. Restul oamenilor nu păreau să bage de seamă. Grăbi pasul. urma să ajungă acasă.
Nevermore.
Traversă strada Bălcescu, mergând spre Castelului. Nu îi plăcea pe Cerbului. Era acolo o casă care îi dădea fiori. Dar nu asta îl interesa acum. Acasă. Urcă grăbit pe Castelului către patinoar. De la intersecţie nu mai avea mult. Ajungând pe lângă Olimpia, îi sună telefonul, care era în servietă. Se opri şi îl căută. Era Ana. Îi închise, oricum mai avea puţin până acasă. Când îşi ridică privirea de la servietă se trezi înconjurat de ceaţă într-o asemenea măsură, încât nici măcar zidurile de pe marginile străzii nu se mai vedeau. Se uită în jur, puţin alarmat, încercând să se orienteze.Era fix în mijlocul intersecţiei, dar el nu îşi dădea seama. În jurul lui se auzeau zgomote. Încercă să le ignore, zicându-şi că era doar puţin speriat. Ceaţa se strânse şi mai tare în jurul lui. Aerul era parcă mai greu, îi îngreuna respiraţia. De undeva din ceaţă se auzi un râs.
 - Cine e acolo?! strigă el sperând să primească un răspuns.
Râsul se auzi şi mai tare, parcă venind mai aproape şi odată cu el, şi ceaţa se strânse şi mai mult în jurul lui. Simţea că se sufocă.
 - Ci-n-c-lo! încercă el să strige din nou, dar ceaţa îl sufoca.
O răsuflare.
S-a desprins din faţa lui. O formă din ceaţă la câţiva paşi în faţa lui. zbură spre el. Lama argintie ţâşni fulgerător şi se înfipse în grumazul cărnos al lui. Ochii i se holbară parcă sărindu-i din orbite.
O răsuflare.
O a doua lamă ţăşni, izbintul în frunte.
La fel de brusc cum apărură, lamele se retraseră şi umbra dispăru, lăsundu-l pe el să cadă pe jos cu un snet de păpuşă de cărpe, scăladă în sânge. Ceaţa începu să se disipe. Telefonul sună iar. Ana.
În ceaţă umbrele sunt pretutindeni.

30 octombrie 2012

Frig

Atunci când e foarte, foarte frig. Când simt că fiecare celulă a corpului îmi urlă de durere, primul meu gând nu e la căldură. Nu. Mă gândesc la iubire...
Da! Când mi-e foarte frig, mă gândesc la dorinţa aceea nebună de a iubie pe cineva, la ideea că cineva mă aşteaptă când vin din frig. Ai putea spune că mă gândesc la căldură, dar nu la acea căldură.
Ştiu, e prostesc, dar nimeni nu mă opreşte...aşa-i?
Când mi-e frig, atunci iubesc cel mai abitir.

Doar noi, cei din umbră iubim cel mai mult lumina Aarion. cu timpul şi tu vei învâţa să nu te pierzi în umbră gândindu-te la lumină.

21 octombrie 2012

Noaptea pe stradă la ora 3:20

E un lucru ciudat noaptea. Transformă tot. Străzile parcă sunt dezertate. Parcă mă plimb printr-un oraş fantomă. Singura alinare şi ceea ce îmi aratră că oameni încă mai există în jurul meu, sunt ocazionalele maşini care trec pe lângă mine în viteză, gonind către o destinaţie necunoscută.
Noaptea te lasă să vezi totul diferit. Ai timp să gândeşti, să priveşti, să meditezi. M-am uitat la stele acum pe drum. Puzderie! Doamne! era plin de ele. Şi în liniştea de pe străzi, parcă le auzeam pulsaţia, lumina. Aerul era rece, tare, puternic. Pace. Aerul stelele, intunericul. PACE!

09 octombrie 2012

Zece minute

10 minute mi se par atât de lungi. O curte plină poate face atât de multe chestii in 10 minute. În 10 minute poţi să mănânci, să bei o cafea, să fumezi o ţigară. poţi în zece minute să faci o temă sau să înveţi.
Dar, în zece minute se pot lega prietenii, creea legături, sau se pot rupe prietenii, desface legături. În numai 10 minute, poţi spune ce ai adunat intr-o viaţă. În zece minutepoţi rezolva probleme şi creea probleme...
În doar 10 amărâte de minute...vieţi pot fi schimbate... În zece minute...

17 septembrie 2012

Lumini

Fiecare om de pe lumea asta, e o lumină. O lumină care străluceşte puternic. Dar fiecare lumină are şi o umbră. Fiecare om este înconjurat de întuneric. e ceva natural. Toate luminile trebuie să strălucească, să nu se abată de la strălucire. Nimic nu are voie să le facă să slăbească, să pâlpâie sau să se stingă. Nimic.
 În întunericul ce înconjoară fiecare luminiţă, există două feluri de fiinţe. Cele care caută să stingă luminile şi gardienii luminilor. Noi. Acolo ne aflăm noi. În întuneric, stăm ascunşi, tăcuţi. Astfel, nevăzuţi, neauziţi, păzim luminile. Ne asigurăm că nimic nu le abate de la strălucire. Ne mişcăm printre lumini şi eliminăm pe cei ce le ameninţă.
Dacă o lumină pâlpâie, plecăm la vânătoare, şi nu cedăm până ce lumina nu străluceşte din nou. 
Dacă faci lumina să pâlpâie, vom veni. Nu ne vei vedea, nu ne vei auzi. Vom veni şi vei fi eliminat. Apoi lumina va străluci din nou. 

21 august 2012

Mâini, bere, sex şi alte căcaturi

Am ajuns în punctul în care vreau să scriu, simt în mine dorinţa, inspiraţia, pornirea...
Dar despre ce căcat să scriu. Suntem atât de mulţi şi scriem despre atătea lucruri, chestii, fiinţe, sentimente, etc., încât, uneori mă întreb dacă a mai rămas vreun subiect neexploatat în care eu, unul din milioane, să îmi pot înfige neuronii. Aş putea să scriu despre mine şi suferinţele mele de fiinţă mizerabilă sau mai ştiu eu ce.
Nu pot sa aberez despre ce nu scriu... Aşa că. Mă spăl pe mâini. Ca toţi oamenii, cu săpun, apă. Cele obişnuite. Folosesc un prosop ca să mă şterg pe mâini, sau nimic(un om remarcabil mi-a zi odată "there are times in life when you don't need a towel", şi îi dau dreptate). Totuşi, nu s-a trezit nimeni spălându-se obsesiv pe mâini? Luând săpunul în mâini şi acoperindu-şi palmele cu staruri excesiv de groase de săpun pănă în punctul în care nu se mai vede decât pelicula de săpun, apoi continuând cu o frecare brutală a degetelor palmelor, mâinilor, urmată de o clătire şi mai brutală. Apoi ciclul se reia. Eu..uneori mă trezesc spălânu-mă aşa pe mâini; excesiv, brutal...pilatic. Nu ştiu exact de ce, ce încerc să spăl, să dau la oparte. Poate fac asta pentru că mâinile joacă un rol atât de important în rutina zilnică. Folosim mâinile fără să ne dăm seama. Le luăm ca atare.
Braţele îmi sângerează. Adânci tăieturi slobozesc râuri de sînge. Sânge..
Cu mâinile, câte facem. De la a ţine o halbă de bere, până la a face sex. Doamne, cat de dor si poftă îmi e... De o bere, o bere bună, o halbă plină, înspumată, rece... Să curgă. Ah!
Şi de sex... Aici nu prea am ce explica. Mi-e o poftă să fac sex, să îmi contopesc carnea cu a uneii fiinte divine, cu o femeie, să transpir, să îmi rămână urme pe braţe de la strânsoarea ei, de vânătăi, de gemete... Mai bine tac. Asta ar trebuii să fie un secret. Eh!
Până la urmă, toţi avem pofte ascunse, dorinţe, de la cele mai infantile la cele mai perverse, murdare...mă rog. Poate că ar trebui să mă opresc pentru că încep să aberez. Nu aş vrea să credeţi că sunt un..hmm..dubios. Why the hell did I begin writing in the first place?
Ce se întâmplă Aarion? Te pierzi în propriul labirint.

29 iunie 2012

Ziua 33, Aal, luna a 2-a a apei, anul 3490 al Eelerelor

Campania merge ca un căcat. Am mărşăluit 4 zile fără încetare urmărind armata lui Ad*ora. Ultima dată i-am zărit acum două zile, iar de atunci, drumul ne-a dus într-o pădure. Acum ne-am rătăcit. O armată de 5012 oameni rătăceşte într-o pădure... Am ridicat o tabără într-o poiană uriaşă. TEoretic, aici ar trebui să fim cât de cât în siguranţă. Mereu avem santinele în copaci. Ei sunt cei mai fericiti. Sunt scutiţi de tot jegul din tabără.  Zilnic mergem să explorăm zona ca să ne orientăm, dar până acum nu am progresat deloc. Rutina din tabără e cea mai ingrozitoare. Patrule, curăţenie...muncă monotonă şi înnebunitoare. Toţi se vaietă. O parte din soldaţi sunt răniţi, alţii bolnavi şi alţii te miri ce mai au. Singurul lucru care mă ţine pe mien ancorta in realitate şi cu mintea intreagă, sunt inscripţiile de pe ciocanul tatei. Cred că am desluşit două simboluri. Dar nu pot fi sigur. Dacă zeii mă vor ajuta zeii, drumurile ne vor duce în Ugaal, iar acolo poate reuşesc să vorbesc cu ferarul care a făurit barosul.
În altă ordine de idei, ieri, am găsit un cadavru. Nu am reuşit să îl identificăm. Comandantul crede că este al vreunui venetic. Totuşi e ceva dubios la felul în care a murit. Raţiile sunt pe termiante, iar asta demoralizează soldaţii. Nu ştiu cât o să mai stăm aici. Cu voia zeilor vom găsi o cale de scapare din această pădure. Rămânem în urmă.
Poate că nu e nimic, dar cănd îmi ridic ciocanul simt ceva ce pulsează în miezul lui. Ceva rece şi puternic... 

ploaie (albastru pt. 2)

plouă. defapt mereu plouă aici. doar sunt în eeletir*hak . nu pot să spun că nu mi-a plăcut ploaia. defapt, ador ploaia. ador apa! senzaţia pe care mi-o dă apa. pace. linişte. serenitate.

ce nu suport la ploaie este senzaţia de penetrare. fiecare picătură ajunge în cele mai ascunse cotloane. nimic, oricât de ermetic, nu rezistă ploii. ploaia e persistentă. în timp, roade orice protecţie. nici mintea nu rezistă. în Lumea de Sus, există un popor, care, ca metodă de tortură au folosit apa. picătură cu picătură.

uneori, ploaia este amintirea unei alte...ape. şi e agonizant ca mintea să îţi fie asaltată de amintirea udă a ei, a apei. fiecare picătură mă rupe din încercarea de a mă limpezi. e percutantă. pici-pici! şi pe măsură cea gonia creşte, sunetul percutant al ploii devine şi el mai puternic. pici-pici! pic-pic! poc-poc! buf-bif! bum! bum! atinge un apogeu cataclismic. distruge orice rezistenţă.

bâjbâind printre copaci, asaltul ploii m-a trântit la pământ. printre rafalele de vânt şi bubuiturile cerurilor, un urlet agonizant, urmat de un scâncet se auziră. sub asaltul ploii, undeva pe câmpiile elementale din  eeletir*hak, pierdut printre copaci , cel mai puternic dintre eeletieni cade, răpus de ploaie, cu mintea asaltată de amintirea ei... a apei sale.


teme-te aarion, de momentul în care nu vei mai şimţii lumina ta. fi pregătit să cazi.

08 mai 2012

Braţe

Tânjesc, O-mbrăţişare.
Mor.
Tot trupul mă doare
Simt cum se crapă sonor.
Oasele mele.
Doresc să mă pierd.
Să îţi simt braţele.

Uneori, trebuie să îmbrâţişezi umbra Aarion. E cea mai sigură îmbrăţişare.

04 mai 2012

Albastru

Pământul se cutremura în jurul lui. Cu bubuituri asurzitoare, rămăşiţele ritualului cădeau din cer: bucăţi de pământ, stropi uriaşi de apă, aer şi foc. El era căzut în genunchi în mijlocul cercului. respira greoi. În spatele lui, Eel şi Eea priveau înmărmuriţi dezastrul. Numai Siraya păşi încet către el, evitând bucăţile ce cădeau. Când ajunse lângă el, îngenunche, îi puse mâna pe umăr şi îi vorbi:
- Uită-te la mine! Uită-te la mine băiete!
Acesta îşi ridcă ochii însângeraţi din pământ şi îl privi pe bătrânul de lângă el.
- Deschide ochii larg Aarion. Lasă-mă să îi văd.
Îl privi adânc în ochi şi oftă.
- Ai ochii verzi. Foarte verzi. te-a părăsit...apa. Ţi-a fugit din ochi limpezimea apei. Sunt...verzi.
Aarion nu zise nimic. Începu să plângă.
- Ştiu! Izbucni el. AM PIERDUT-O!
-Până nu îţi vei redobândi conexiunea cu apa nu vei pute asă pleci de pe tărâm. Vei rămâne aici. Numai Cei 4 ştiu cât îţi va lua. Mergi În ţinutul apei. recâştigă apa. Reîntregeşte-te.

Nu ne vom reîntâlni ca înainte până ce ochii mei nu vor fi din nou albaştrii. Din nou albaştrii...

23 aprilie 2012

Muzica orasului.

mă plimb pe străzi. ascult.
Azi am trecut pe lângă un şantier. DOAMNE! Ce sunete. Ce gălăgie. CE muzică! Sublimă. Un amalgam de scrîşnete metalice, zăngănitul asurzitor al ciocanelor şi utilajelor, strigătele oamenilor. O simfonie sublimă de metal şi strigăte. Şi totul pe fundalul claxoanelor maşinilor şi alte zgomote adunate într-un mănunchi de sunete îmbătătoare.
Ai ajuns să te îmbeţi cu sunetul junglei în care trăieşti. Începi să înveţi Ossian.

19 aprilie 2012

Fustă

Azi, m-am decis să port fustă. M-am decis să mă îmbrac în acest simbol al femininului, în încearea de a cuprinde eternul feminin. Ce am simţit? AH!
LIBERTATE! În momentul în care materialul mi-a atins picioarele m-a cuprins o liniste. Într-un fel, mă simţeam liniştit şi ferit.
Nu ştiu la ce mă aştep să se fi întâmplat. Să am brusc o revelaţie despre femeie? Să îmi apară brusc toate răspunsurile. Da. cred că la asta mă aşteptam. CE dobitoc sunt... Nu am aflat nimic. Nu am aflat ce din tine mă face să te iubesc, nu am aflat ce te face să te schimbi ca valurile mării. Şi nici nu cred k s-ar fi întîmplat. De ce? Pentru că, doar îmbrăcînd o fustă nu o să aflu nimic, la fel cum luînd o sabie în mînă nu mă face cunoscător în arta războiului. Tu eştii şi vei rămîne un mister, pe care, ca să  încep măcar să-l înteleg, trebuie să port multe fuste, sutiene şi altă îmbrăcăminte de a ta. Dar. Mi-a plăcut cu fustă? Ei bine, aş mai face-o odată.

05 aprilie 2012

Dansatorul şi ciocanul

Soare. Arşiţă.
Nisipul ardedea pe sub sandalele sale de piele pe picior. Simţea dogoarea arenei ridicându-se în jurul său. Nu purta decât pantalonii din piele moale, care îi ajungeau până imediat sub genunchi. Începuse deja să transpire în arşiţa acelei zile.Pe peste tot în jurul său mulţimea vuia. Voci peste voci, râsete, urlete, gemete, plescăieli horcăieli. Era deja obişnuit cu atmosfera asta.
Era cald.
Mâinile îi transpiraseră pe mânerul ciocanului său masiv. Nu mai începea odată lupta... Nu suporta acel moment dinaintea luptei în care vezi doamne se creea suspans pentru public. Şi mai enervant era că oponentul său stătea  la umbră în spatele porţii, la răcoare. De undeva de-asupra lui, o voce tunătoare acoperi mulţimea.
În sfârşit... zise în sinea lui.
-Cetăţeni ai măreţei Capitale! Bine aţi venit în Arenă!
Vocea lui gravă răsuna în toate colţurile Arenei, făcând Arena să răsune de parcă.
O să mai treacă ceva vreme până vocea lui o să se ofilească...răse el.
-Astăzi, în cea dea 10-a zi a Ele'erelor, prin curtoazia Maiestăţi sale, vă aduc Ultima zi a luptelor! Cea din urmă zi, în care îi veţi vedea pe cei mai feroce şi mai buni războinici din toate colţurile lumii!
După azi, voi fi liber. O să pot să plec de aici. Şi dacă încearcă cineva să mă oprească, îi iau capul cu mine. Nimic nu mă va opri să mă întorc acasă.
-Aşa că pregătiţi-vă pentru cea dintâi luptă a aceste ultime zi. Şi ce luptă mai bună să înceapă această zi decât o luptă cu cel mai temut, iubit şi venerat luptător din istoria Arenei.  
Mulţimea explodă.
-Cel mai puternic luptător carea a călcat nisipul Arenei. Ne-nvins în niiciuna din cele 72 de lupte purtate până acum. 
Hai odată!
-Iizbiturile ciocanului său răsună până în adâncurile pământului. Sabia lui taie mai adânc decât orice lamă creată vreodată. Aduce moartea cu sunetul unui tunet. Aici pentru ultima dată, să zguduie arena din temelii, Elaar, Heraldul Tunetului[
La auzul numelui, Arena se umblu de urlete sălbatice de ovaţie ale publicului. Uni scandau "Tunet", alţii "Elaar";
dar el ştia ce voiau defapt toţi. Sânge. Asta cere publicul. Asta cere Arena. Doi intră, unul rămâne pe veci în ţărâna Arenei, iar celălalt pleacă acoperit de glorie.
- Acum, vi-l prezint pe oponentul său din acest meci. Vine din pădurile de la sud de Munţii Shoree. A ajuns până la noi cu nimic altceva decât hainele de pe el, şi arma sa. Arma care l-a adus până la Arenă, arma care l-a urcat în ranguri. Loveşte scurt şi nu ratează niciodată.
O să rateze, n-ai tu grijă. Nu se putea abţine să nu se simtă nedreptăţit. Mereu îi trimiteau oponenţi care nu rezistau mai mult de o lovitură. Mă întreb ce păpuşă de antrnament am azi?
- Este rapid ca o pumă, dar loviturile sale sunt puternice precuma le unui urs! Vi-l prezint pe Ul Dansatorul Suliţaş.
Din nou Arena explodă. Printre urale şi strigăte, el putea să vadă porţile din faţa sa deschizându-se. APoi încet, zări silutea celui căruia i se spunea Dansatorul suliţaş.
E slăbănog. Mai mult de una nu rezistă. 
Era slab, dar se vedeau pe el muşchii ca nisşte frânghii groase şi rezistente.
Muşchi pentru viteză. Doar atât.Nu are putere în lovituri.
Suliţa era lungă, făcută dintr-un lemn flexibil, iar vârful era din Obsedim negru. Obsidemul era un metal foarte rar şi şi mai rari erau cei care ştiau să îl prelucreze. el era îmbrăcat cu o vestă de piele şi nişte pantaloni largi din pânză neagră, pentru ai oferi libertate de mişcare mai mare. Era chel. Faţa era pictată cu nişte vopsele care, în lumina orbitoare a soarelui făceau imposibil de desluşit faţa acestuia.
 Oricum nu mă interesează cum arată atîta timp cât vrea să mă omoare.
-Fie ca Cei Patru să binecuvânteze nisipul Arenei.
Asta era forumla de începere a luptei. O invocaţie.
-Fie ca Cei Patru să conducă armele acestor doi combatatnţi astfel încât cel merituos să învingă, iar cel nemerituos să rămână pe nisipul Arenei! Sânge!
Sânge însemna începerea luptei. El nu se mai concentră decât pe cel din faţa lui, ignorând scandările şi urletele mulţimii. Ochii îi erau aţintiţi pe fiinţa din faţa sa, care începuse să alerge în jurul arenei agitându-şi suliţa.
Deci aşa arată Dansul tău. 
Picioarele i se mişcau fulgerător în vreme ce îşi croia drum către oponentul său, care stătea la fel cum stătea şi când a păşit în Arenă. Drept, ţinând străns Ciocanul cu ambele mâini.
Prima lovitură trecu fulgerător pe lăngă braţul său drept, tăindu-i cureaua care ţinea hamul cu sabia. Următoarea se îndreptă către palme. Elaar se feri la timp, însă loviturile veneau cu viteză din ce în ce mai mare. Şuliţa vâjâia ameninţător, pentru ca mai apoi să se înfigă în pământ.
Brusc, Suliţaşul se opri. Ţinea suliţa îndreptată către el. Apoi la fel de brusc cum să oprit, Ul ţăşni din nou, de data asta drept spre Elaar.
Hai scârbă. Vino!
Elaar legănă ciocanul într-un arc ascendent, izbindul pe suliţaş în mijlocul pieptului, aruncându-l in aer.
Vânt!
Apoi, Urlând din străfundurile plămânilor, coborî ciocanul în urma victimei înfigănd Ciocanul în carnnea suliţaşului, iar pe suliţaş în pământ. Forţa izbiturii, făcu arena să reverbereze.
Tunet. 
  Pieptul i se despică, zdrobit de forţa tunetului, Elaar zdrobindu-i inima. Faţa era schimonosită într-un urlet, iar gura îi era mânjită de sânge. Ochii îi erau ieşiţi prin orbite. Elaar ridică ciocanul cu un sunet umed, se întoarse şi plecă prin arcada din spatele său, lăsând în urmă mulţimea frenetică şi vocea Anunţatorului.
-Doamnelor şi domnilor, învingătorul! Cel ce rămâne neînvins. ELAAR! HERALDUL TUNETULUI!
Încă puţin Sophea. Încă puţin şi voi veni la tine...
       

19 martie 2012

Letal

Cât de letală e liniştea?
Atât de letală încât să nu auzi decât când e prea târziu.

Cât de letal e întunericul?
Atât de letal încât să nu vezi decât când deja te-am prins.

Cât de letal e ceea ce nu miroşi?
Atât de lletal încât nu îmi şimţi mireasma decât când te-am învăluit.

Cât de letal e ceea ce nu simţi?
Atât de letal încât toate simţurile îţi vor fi ameţie odaă ce vei fi în mâinile mele.

Sunt un asasin. Lovesc scurt şi sigur. Nu mă gândesc de două ori. Dacă evit, mor eu. Nu asta trebuie.

03 februarie 2012

Frost


Image Detail

Gheaţă. Furtună. Zăpadă.
Ce ştim noi despre ele, despre frig, îngheţ. Nu avem nici cea mai vagă idee de ce e în stare măreaţa Iarnă. Ne creem haine foarte călduroase cu materiale fiţoase şi scumpe, încălţăminte cu talpă jmecheră anti sute de chestii şi tot felul de tehnologii care nu fac altceva decât să ÎNTÂRZIE moartea şi îngheţul.
Ce ştim noi? Un căcat! Iarna se strecoară pe peste tot. Ia orice vrea, când vrea. Termopanele nu or să oprească îngheţul, GORE-REX-ul nu o să te protejeze la nesfârşit de frig.
INIMA IERNII este puternică. Ne dăm mari că avem căni care rezistă la temperaturi scăzute, sau mai ştiu eu ce. Aruncăm cu fel de fel de solutii ca să scăpăm de polei si gheaţă, dar nu facem decât s-o înfuriem pe ea. INIMA IERNII!
"Ne închinăm în faţa ta, măreaţă inimă, şi îţi cerem să fi îndurătoare. Fie ca focul să nu se stingă nici în cel mai aprig frig.!"