Campania merge ca un căcat. Am mărşăluit 4 zile fără încetare urmărind armata lui Ad*ora. Ultima dată i-am zărit acum două zile, iar de atunci, drumul ne-a dus într-o pădure. Acum ne-am rătăcit. O armată de 5012 oameni rătăceşte într-o pădure... Am ridicat o tabără într-o poiană uriaşă. TEoretic, aici ar trebui să fim cât de cât în siguranţă. Mereu avem santinele în copaci. Ei sunt cei mai fericiti. Sunt scutiţi de tot jegul din tabără. Zilnic mergem să explorăm zona ca să ne orientăm, dar până acum nu am progresat deloc. Rutina din tabără e cea mai ingrozitoare. Patrule, curăţenie...muncă monotonă şi înnebunitoare. Toţi se vaietă. O parte din soldaţi sunt răniţi, alţii bolnavi şi alţii te miri ce mai au. Singurul lucru care mă ţine pe mien ancorta in realitate şi cu mintea intreagă, sunt inscripţiile de pe ciocanul tatei. Cred că am desluşit două simboluri. Dar nu pot fi sigur. Dacă zeii mă vor ajuta zeii, drumurile ne vor duce în Ugaal, iar acolo poate reuşesc să vorbesc cu ferarul care a făurit barosul.
În altă ordine de idei, ieri, am găsit un cadavru. Nu am reuşit să îl identificăm. Comandantul crede că este al vreunui venetic. Totuşi e ceva dubios la felul în care a murit. Raţiile sunt pe termiante, iar asta demoralizează soldaţii. Nu ştiu cât o să mai stăm aici. Cu voia zeilor vom găsi o cale de scapare din această pădure. Rămânem în urmă.
Poate că nu e nimic, dar cănd îmi ridic ciocanul simt ceva ce pulsează în miezul lui. Ceva rece şi puternic...
