lacrimi de argint.

Pot să plîng? Promit că voi fi rapid. Nu...nu mai pot să țin în mine.
Am nevoie de argintul meu. Am nevoie să îl simt curgând din nou. A trecut ceva de când l-am simțit ultima dată.

Se poate ca prea mult argint să dăuneze? Adică, pot eu să generez atât de mult încât să am o nevoie aproape imperioasă de a-l sîngera? Pentru că exact așa mă simt. De ultima dată cînd l-am sîngerat, nu a încetat să mă umple, iar acum sunt rănit. Vreau să urlu, să strig!

Unele răni pur și simplu no vor să stea închise. Se încăpățânează, cam ca un catâr!!

Până acum, am reușit s le țin în frîu - într-un fel. Totuși, au găsit o metodă prin care, ușor, să mă copleșască.
Am destul argint...destul cât să le închid...pentur moment. Doar că ama dunat atât de mult argint..atât de mult. 

Mă tem ca nu cumva, atunci când voi lăsa argintul să curgă și să închidă rănile, să curg și lacrimi de argint... Nu îmi vreau ochii împăienjeniți de argint... Nu sunt atât de mari rănile. Doar sănge, argint. atât. nu lacrimi de argint. nu durerea lor. 

Hai

-Ești acolo? Spune ceva... orice.
Nimic. Era a nenumărata oară cînd el, cu calmul unei stînci, încerca să ajungă la ea, să străpungă acel zid pe care ea l-a ridicat în juru-i.

De câteva ore, deși la fel de bine puteau fi eoni, ea era tăcută. În jurul ei, lumina stătea nemișcată. Era ca și cînd, în juru-i, timpul a decis să se oprească și să aștepte o reacție din partea ei. El, o privea. Din momentul în care ea a „dispărut”, el a stat și a privit-o, așteptînd. Unde plecase? De ce a plecat doar ea? Aceste întrebări i se roteau violent în minte, ca hainele într-o mașină de spălat care era pe programul de sotarcere.

La un moment dat, pe fața ei apăru o expresie nouă. „Deci, ești aici.” își zise el. „Atunci poate că...”
Întinse mâna spre umărul ei drept. I-l strănse ușor, ca atunci când o trezea din somn.
-Te rog. Întoarce-te. Sau măcar, dă-mi un indiciu despre unde ești, ca să te pot urma.
Nimic.
Ea zâmbește.
El începe să plângă.
Ea se întoarce. Îl mângăie, îi șterge lacrimile, apoi îl ia de mână și pleacă împreună.

Spontan

Tu.
Lacrimă, soare, adiere, verde.
Apoi.
Pasăre, fugi!, ardere. De ce?
Apoi.
Privire, amintire, muzică, uite!.
Apoi.
Melodie, vibrație, tu din nou? Reminescență.
Apoi.
Un pahar, un shot, alcool, o poveste. Altă ea.
Apoi.
Stele, căști, piruete, unde ești?!, răuri de argint.
Apoi.
Cândva, mână, obraz, probabil.
Apoi.
Chitară, clipește, degete, galop.
Apoi.
Altă tu, cort, ruine, un munte, două focuri, lifturi și scări.
Apoi.
Toamnă, alee, clădiri, balcoane, fiecare.
Apoi.
A fi, trenuri, prosoape, magie, mylady.
Apoi.
Poze, urlete, o țigară pe fugă, bănci, frig, luciditate.
Apoi.
Altă ea, alt eu, alt tu. Altceva.
Apoi.
Dicționar, bagaj, pleci?, descărcare, ciocolată.
Apoi.
Apoi nimic. Sau, încă nimic. Nu încă.
Apoi...