- Anya. Ce înseamnă pentru tine, etern? Am întrebat-o pătrunzător.
- Etern... Nu pot să găsesc o definiţie. Ştiu doar că, '' Acum câteva zile cineva ma făcut să cred că nu totul etern, că oricât de legate ar fi doua lucruri, ele se pot rupe ori termina oricând.'' Credeam că multe sunt eterne.
- Deci. i-am zis eu râzând umpic. Te referi la eternitatea unei legături. Anya. Amândoi ştim că sunt lucruri, fiinţe, care nu sunt eterne. Orice se termină la un moment dat.
Se uita la mine absorbită complet de mine. Mă întrebam dacă era atentă.
- Dar, eu am descoperit ceva în lunga şi foarte dificila mea viaţă. Chiar dacă ceva se termină, reîncepe. Nimic nu se termină vreodată.
- Chiar si dragostea? Sări ea deodată cu lacrimi fierbinti şiroindu-i. Chiar şi sentimentul ăsta e etern? Chiar si ceva ce pare să nu se mai termine, dar se termină, e etern? Chiar şi asta?!
Plângea. Era în genunchi, ţinându-se de cămaşa mea şi hohotea... Nu suport să văd o femeie plângând. Cu atât mai mult pe ea... Nu ştiam ce să fac. Am îngenuncheat lângă ea şi i-am apucat faţa udă de lacrimi. Ochii ei, de culoarea chihlimbaruli, erau roşii.
- Chiar şi ea, Anya. Chiar şi ea.
- Cum?! Dacă e eternă, atunci cum de se termină?! CUM!? mă strângea de braţ. Şi mă durea. Simţeam durerea ei...
- Dacă dragostea nu ar fi eternă, atunci cum se face că suferim din cauza ei? Dacă dragostea se sfărşeşte, atunci e imposibil să suferim din cauza ei. Anya. Dragostea nu spravieţuieşte doar prin exteriorizarea ei, prin arătarea ei, ci şi prin suferinţa cuzată de ea. Nu e ceva bun, dar dragostea e eternă chiar dacă doare.
- Da? Vocea ei se auzea ca cea a unui copil. Era...frumoasă, aşa plânsă.
Cuvintele mi-au ieşit din gură aproape involuntar.
- Da draga mea.
