Hai

-Ești acolo? Spune ceva... orice.
Nimic. Era a nenumărata oară cînd el, cu calmul unei stînci, încerca să ajungă la ea, să străpungă acel zid pe care ea l-a ridicat în juru-i.

De câteva ore, deși la fel de bine puteau fi eoni, ea era tăcută. În jurul ei, lumina stătea nemișcată. Era ca și cînd, în juru-i, timpul a decis să se oprească și să aștepte o reacție din partea ei. El, o privea. Din momentul în care ea a „dispărut”, el a stat și a privit-o, așteptînd. Unde plecase? De ce a plecat doar ea? Aceste întrebări i se roteau violent în minte, ca hainele într-o mașină de spălat care era pe programul de sotarcere.

La un moment dat, pe fața ei apăru o expresie nouă. „Deci, ești aici.” își zise el. „Atunci poate că...”
Întinse mâna spre umărul ei drept. I-l strănse ușor, ca atunci când o trezea din somn.
-Te rog. Întoarce-te. Sau măcar, dă-mi un indiciu despre unde ești, ca să te pot urma.
Nimic.
Ea zâmbește.
El începe să plângă.
Ea se întoarce. Îl mângăie, îi șterge lacrimile, apoi îl ia de mână și pleacă împreună.