Există un moment
scurt, la începutul zilei. Este un moment atât de scurt, atât de infim. Îi
putem spune chiar... „Plank-ic”(aici mă refer desigur la timpul plank care e
1/47 dintr-o secundă, parcă). Acest moment apare atunci când ne trezim. E acel
sentiment dulce şi îmbătător al dimineţii, al prospeţimii, al renaşterii. Este
momentul în care corpul ne transmite că este recunoscător pentru un somn
odihnitor; în care creierul ne spune că e gata să asimileze noi informaţii, să
creeze noi conexiuni. Este starea care are loc cu puţin inainte de a
conştientiza realitatea. Este un moment atemporal, aspaţial. Scurt.
Apoi realitatea
te loveşte ca un bulgăre imens de căcat. Poate e o exagerare, dar imediat ce ne
loveşte realitatea, chiar dacă este bună sau rea, ne decuplăm de la acel moment
primordial de mulţumire, pace, linişte. Inevitabil trebuie să ne confruntăm cu
lumea din jurul nostru. Şi să fim serioşi; nimănui nu îi place să se trezească.
Dacă am putea, cu siguranţă am prefera să fim veşnic în dulcea stare de somn.
Să fim într-o perpetuă stare de ignoranţă faţă de realitate. Vezi „Martix”.
Până la urmă eşti
nevoit/ă să te dai jos din pat. Acum îţi trec prin cap toate activităţile pe
care va trebui să le faci, toţi oamenii pe care trebuie să îi vezi, idei, concepte,
cunoştinţe. Cu alte cuvinte, treci printr-un „start-up”. Poate, azi va trebui
să plăteşti o factură, sau să dai ochii cu vecinul acela nesuferit, care mereu
îţi bate în ţevi, deşi nu tu eşti responsabil/ă de zgomotul infernal de
bormaşină, care vine de la alt vecin nesuferit, la 11 seara! Sau din potrivă, poate te vei vedea cu acel
cineva care îţi face ziua să strălucească, chair dacă afară e potop. Pentru
asta însă, trebuie să îţi pregăteşti starea. Aşa că te apuci de rutina zilnică
de trezire: WC, oglindă, mic-dejun, oglindă, dulap, fotoliu, papuci, o ţigară,
o cafea. Atât de multe activităţi... Nu ţi-ai dori uneori o maşinărie care să
aibă instalată o listă cu stări, din care să o alegi pe cea potrivită zilei
respective (pentru cine nu ştie, citiţi „Vânătorul de recompense sau Visează
androizii oi bionice?”). Ar face totul cu atât mai uşor. Dar nu există aşa ceva
(încă)...
Eşti îmbrăcat/ă
şi gata de ieşit în lume, de dat piept cu miile de oameni care au trecut prin
exact acelaşi „ritual” matinal. Şi te scurgi. Te scurgi afară, ca apa murdară
din cada de baie, la început leneş, până ajungi la mica gaură de al intrarea în
ţeavă. Ţeava te trage. Încerci să te împotriveşti, dar în zadar. Ai intrat pe
ţeavă, unde îţi începi goana nebună prin sistemul imens de canalizare a apei.
La tot pasul te loveşti de cotituri, te alături altori ţevi într-o ţeavă mai
mare, până când ajungeţi toţi într-o ţeavă imensă. Toţi, în goană către acelaşi
loc. Imensa Staţie de Epurare. Acolo unde toţi suntem curăţaţi, ni se iau toate
„impurităţile” pentru a putea fii folosiţi de lume din nou.
Aşa se termină
ziua. Te întroci acasă rupt/ă. Te trânteşti cu lehamite pe canapea, suspini în
timp ce te descalţi, murdar, plin de „lume”. Îţi dai jos hainele de peste zi,
mănânci ceva, apoi te speli şi te pui in pat.
