Te-am visat. Nu te-am visat doar aşa, trecător. Multe vise se uită, unele se alterează în momentul în care încerc să mi le amintesc. Dar sunt unele, precum o cicatrice (deşi sună dureros, o cicatrice), rămân nealterate, neschimbate, rămân... Ca tine. Ca o urmă de papuc în cimentul prosapăt turnat. Faptul că te-am visat poate că nu îţi trezeşte niciun impuls. Probabil că deja pufneşti (poţi face asta? mă întreb), zicându-ţi "aberează. ce dacă m-a visat." Probabil ai dreptate. Dar..
Uite cum stă treaba.
Şti cum arătau localurile ălea din anii 30? Ălea americane, cu lumină gălbuie, cam ca ceara aia bună. CU mese rotunde, în general cu două sau trei scaune, un bar mare, cu un barman tânăr, îmbrăcat îngrijit şi curat şi care îţi vorbeşte curtenitor în timp ce îţi serveşte scotchul cu gheaţă. Chelneriţe îmbrăcate în costume aproape inexistente, cu paiete, care îţi surâd provocator când trec pe lângă tine. Şi scena care domniă întreg localul, pe care cîntă o trupă împreună cu o privighetoare îmbrăcată într-o rochie de seară strălucitoare, puţin cam prea strânsă. În aer pluteşte fumul de la ţigările de foi ale bărbaţilor îmbrăcaţi la costum şi râseele damelor aranjate şi parfumate cu mare grijă. Aici te-am văzut.
Eu stăteam la o masă, undeva aproape de ieşire, nu ştiu de ce. probabil era singura masă liberă. Citeam ceva. O scrisoare. sau era altceva..? CEva de la tine era. Zâmbeam ascuns. Încercam să ascund ce simţeam în mine citind cuvintele tale . Nu vroiam să vadă cineva bucuria destinată numai mie. am aruncat un ochi către mulţimea din faţa mea. doar o secundă. apoi ceva m-a făcut să mă întorc.
Atunci...
Ai trecut fugind pe hol către uşă. Nu fugeai de ceva. Nu te grăbeai. Dar fugeai. Mi s-a oprit inima. Tocma îţi citisem scrisoarea. Cum să fi acolo? M-am ridicat şi am fugit către tine printre oameni, tăvi, mese. Te-am strigat. Inima îmi dansa pe ritmul muzicii din sală. DAcă nu erai tu... Dacă am greşit? Dar erai tu. Am alergat spre tine şi tu spre mine. FAţa îţi era atât de luminoasă încât radiai. În jur străluceau bijuterii, dar păleau în comparaţie cu ochii tăi atât de fericiţi. M-ai luat în braţe. Atunci am simţit cea mai sinceră îmbrăţişare din viaţa mea. Fiecare celulă din tine se bucura că mă vede, că mă simte. Fericirea din tine se revărsa în jurul tău ca o halbă în care s-a pus prea multă bere. Mă făceai şi pe mine din ce în ce mai exaltat, cu fiecare secundă trecută. Ai început să râzi. AH! râsul acela fericit. tu chiar te bucurai! Cum poate cineva să se bucure atât de mult să mă vadă? Nu credeam că pentru mine există cineva care să radieze fericire prin pori când mă vede. dar tu asta făceai. Nu vroiam să îţi mai dau drumul, dar trebuia să îţi văd faţa. Cu greu, te-am desprins puţin de mine ca să te văd. Faţa ta.... minunata ta faţă, plină de zâmbet, culoare şi puţină pudră. aveai părul rpins într-un coc mic la spate, prins cu două beţe. o şuviţă rebelă şi uondulată îţi atârna pe lîngă obrazul stâng. Dar faţa ta...
Iartă-mă...
Nu mi-o amintesc. Cred că eşti contrariată. Dacă nu îmi amintesc faţa ta cum de ştiu că eşti tu? Nu mă întreba cum ştiu. Ştiu că tu eşti. Dar...nu ştiu cine eşti... nu ştiu cum te cheamă. Ce tâmpenie... Probabil că te rpegăteşti să rupi scrisoarea asta. Doar atât te rog. Visul meu m-a făcut să vreau să te văd (din nou). Vreau să ştiu cine eşti, să cumosc fiinţa care radia când m-a văzut. E prostesc să te rog asta de la un vis. Nici măcar nu a fost real. Poate doar pentru mine. te rog, răspunde-mi. un ume, o trăsătură a feţei. Orice. vreau să ştiu cine eşti şi mai ales...dacă eşti.
Cu speranţă,
Horia
