Viaţa, clişeic, este un drum. Nu ne-am săturat să trăim cu acest clişeu? Viaţa e un drum.
Este. E un drum plin cu toate cotiturile şi hopurile şi toate obstacolele posibile! E un clişeu dar este adevărul. Şi mergem pe drumul ăsta de când ne naştem. mai întâi de-a buşilea, lunând pe mâini tot drumul şi gustând-ul, api ne ridicăm în două picioare, dar mai cădem din când în când, lumăm din nou drum pe mâini şi îl examinăm. Şi mergem. Doamne cât mergem! Şi cât mai cădem! Şi ne lovim, sângerăm, plângem. Şi mergem!
Numai că se întâmplă ceva la un moment dat. Noi mergem de ceva vreme. Şi ne obişnuim cu drumul şi cu felul în care se desfăşoară în faţa noastră. Învăţăm cum să mergem pe el pentru a ne fi bine. Avem şi ajutoare în faţa noastră. Şi, ca orice fiinţă care se obişnuieşte cu ceva, trăim cu iluzia că acest drum ma fi aşa la nesfârşit. cam 18 - 19 ani durează acest drum, deşi pentru unii mai puţin, pentru alţii mai mult.
Ceea ce îl face să se termine nu este moartea cum cred unii. e mult mai interesant de atât. Mergem. Şi la un momentdat, drumul se termină. Ajungem la marginea unei imense prăpăstii. Suntem deasupra norilor şi primim în ceea ce pare un hău. Sub nori, zărim o altă lume, cu alte drumrui. Vedem unul care se află exact la baza prăpastiei noastre.Acela este drumul nostru. Continuarea acestuia mai degrabă. Privim în jur. Vedem alte prăpăstii şi alţi oameni ca noi care stau şi privesc în jos la hăul şţi lumea de sub el. unii privesc acesastă prăpastie cu încredere, siguranţă, alţii cu frică, alţii cu nedumerire. Ştim cu toţii cp trebuie să sărim. Trebuie.Acela ne este drumul în continuare. Însă privind din vârful drumului nostru sigur de până acum, vedem că ceea ce ne aşteaptă nu este deloc cum a fost cel de până acum. Obstacole mai mari, provocări mai grele, riscuri mai mari de asumat. REsponsabilităţi. Şi ne temem, mai mult sau mai puţin. Trebuie să sărim. Ştim că această cădere nu va durea. Nu fizic cel puţin. Dar, dacă ştim că nu vom păţii nimic, de ce ne temem?
Drumul din faţa noastră este nou. Este greu. Nu ne mai testează. VRemea testelor a trecut de mult. Acum punem în aplicare ce am învăţast pe drumul până la prăpastie. Deci, voi toţi cei care staţi ca mine, cu picioarele la buza prăastiei. Sărim? ne aşteaptă ceva nou acolo jos. Haideţi.
27 mai 2013
23 mai 2013
Scrisoare către vis
Mă simt atât de dubios să îţi scriu. Nici măcar nu îţi scriu ţie. sau... poate nu înţelegi. să îţi explic.
Te-am visat. Nu te-am visat doar aşa, trecător. Multe vise se uită, unele se alterează în momentul în care încerc să mi le amintesc. Dar sunt unele, precum o cicatrice (deşi sună dureros, o cicatrice), rămân nealterate, neschimbate, rămân... Ca tine. Ca o urmă de papuc în cimentul prosapăt turnat. Faptul că te-am visat poate că nu îţi trezeşte niciun impuls. Probabil că deja pufneşti (poţi face asta? mă întreb), zicându-ţi "aberează. ce dacă m-a visat." Probabil ai dreptate. Dar..
Uite cum stă treaba.
Şti cum arătau localurile ălea din anii 30? Ălea americane, cu lumină gălbuie, cam ca ceara aia bună. CU mese rotunde, în general cu două sau trei scaune, un bar mare, cu un barman tânăr, îmbrăcat îngrijit şi curat şi care îţi vorbeşte curtenitor în timp ce îţi serveşte scotchul cu gheaţă. Chelneriţe îmbrăcate în costume aproape inexistente, cu paiete, care îţi surâd provocator când trec pe lângă tine. Şi scena care domniă întreg localul, pe care cîntă o trupă împreună cu o privighetoare îmbrăcată într-o rochie de seară strălucitoare, puţin cam prea strânsă. În aer pluteşte fumul de la ţigările de foi ale bărbaţilor îmbrăcaţi la costum şi râseele damelor aranjate şi parfumate cu mare grijă. Aici te-am văzut.
Eu stăteam la o masă, undeva aproape de ieşire, nu ştiu de ce. probabil era singura masă liberă. Citeam ceva. O scrisoare. sau era altceva..? CEva de la tine era. Zâmbeam ascuns. Încercam să ascund ce simţeam în mine citind cuvintele tale . Nu vroiam să vadă cineva bucuria destinată numai mie. am aruncat un ochi către mulţimea din faţa mea. doar o secundă. apoi ceva m-a făcut să mă întorc.
Atunci...
Ai trecut fugind pe hol către uşă. Nu fugeai de ceva. Nu te grăbeai. Dar fugeai. Mi s-a oprit inima. Tocma îţi citisem scrisoarea. Cum să fi acolo? M-am ridicat şi am fugit către tine printre oameni, tăvi, mese. Te-am strigat. Inima îmi dansa pe ritmul muzicii din sală. DAcă nu erai tu... Dacă am greşit? Dar erai tu. Am alergat spre tine şi tu spre mine. FAţa îţi era atât de luminoasă încât radiai. În jur străluceau bijuterii, dar păleau în comparaţie cu ochii tăi atât de fericiţi. M-ai luat în braţe. Atunci am simţit cea mai sinceră îmbrăţişare din viaţa mea. Fiecare celulă din tine se bucura că mă vede, că mă simte. Fericirea din tine se revărsa în jurul tău ca o halbă în care s-a pus prea multă bere. Mă făceai şi pe mine din ce în ce mai exaltat, cu fiecare secundă trecută. Ai început să râzi. AH! râsul acela fericit. tu chiar te bucurai! Cum poate cineva să se bucure atât de mult să mă vadă? Nu credeam că pentru mine există cineva care să radieze fericire prin pori când mă vede. dar tu asta făceai. Nu vroiam să îţi mai dau drumul, dar trebuia să îţi văd faţa. Cu greu, te-am desprins puţin de mine ca să te văd. Faţa ta.... minunata ta faţă, plină de zâmbet, culoare şi puţină pudră. aveai părul rpins într-un coc mic la spate, prins cu două beţe. o şuviţă rebelă şi uondulată îţi atârna pe lîngă obrazul stâng. Dar faţa ta...
Iartă-mă...
Nu mi-o amintesc. Cred că eşti contrariată. Dacă nu îmi amintesc faţa ta cum de ştiu că eşti tu? Nu mă întreba cum ştiu. Ştiu că tu eşti. Dar...nu ştiu cine eşti... nu ştiu cum te cheamă. Ce tâmpenie... Probabil că te rpegăteşti să rupi scrisoarea asta. Doar atât te rog. Visul meu m-a făcut să vreau să te văd (din nou). Vreau să ştiu cine eşti, să cumosc fiinţa care radia când m-a văzut. E prostesc să te rog asta de la un vis. Nici măcar nu a fost real. Poate doar pentru mine. te rog, răspunde-mi. un ume, o trăsătură a feţei. Orice. vreau să ştiu cine eşti şi mai ales...dacă eşti.
Te-am visat. Nu te-am visat doar aşa, trecător. Multe vise se uită, unele se alterează în momentul în care încerc să mi le amintesc. Dar sunt unele, precum o cicatrice (deşi sună dureros, o cicatrice), rămân nealterate, neschimbate, rămân... Ca tine. Ca o urmă de papuc în cimentul prosapăt turnat. Faptul că te-am visat poate că nu îţi trezeşte niciun impuls. Probabil că deja pufneşti (poţi face asta? mă întreb), zicându-ţi "aberează. ce dacă m-a visat." Probabil ai dreptate. Dar..
Uite cum stă treaba.
Şti cum arătau localurile ălea din anii 30? Ălea americane, cu lumină gălbuie, cam ca ceara aia bună. CU mese rotunde, în general cu două sau trei scaune, un bar mare, cu un barman tânăr, îmbrăcat îngrijit şi curat şi care îţi vorbeşte curtenitor în timp ce îţi serveşte scotchul cu gheaţă. Chelneriţe îmbrăcate în costume aproape inexistente, cu paiete, care îţi surâd provocator când trec pe lângă tine. Şi scena care domniă întreg localul, pe care cîntă o trupă împreună cu o privighetoare îmbrăcată într-o rochie de seară strălucitoare, puţin cam prea strânsă. În aer pluteşte fumul de la ţigările de foi ale bărbaţilor îmbrăcaţi la costum şi râseele damelor aranjate şi parfumate cu mare grijă. Aici te-am văzut.
Eu stăteam la o masă, undeva aproape de ieşire, nu ştiu de ce. probabil era singura masă liberă. Citeam ceva. O scrisoare. sau era altceva..? CEva de la tine era. Zâmbeam ascuns. Încercam să ascund ce simţeam în mine citind cuvintele tale . Nu vroiam să vadă cineva bucuria destinată numai mie. am aruncat un ochi către mulţimea din faţa mea. doar o secundă. apoi ceva m-a făcut să mă întorc.
Atunci...
Ai trecut fugind pe hol către uşă. Nu fugeai de ceva. Nu te grăbeai. Dar fugeai. Mi s-a oprit inima. Tocma îţi citisem scrisoarea. Cum să fi acolo? M-am ridicat şi am fugit către tine printre oameni, tăvi, mese. Te-am strigat. Inima îmi dansa pe ritmul muzicii din sală. DAcă nu erai tu... Dacă am greşit? Dar erai tu. Am alergat spre tine şi tu spre mine. FAţa îţi era atât de luminoasă încât radiai. În jur străluceau bijuterii, dar păleau în comparaţie cu ochii tăi atât de fericiţi. M-ai luat în braţe. Atunci am simţit cea mai sinceră îmbrăţişare din viaţa mea. Fiecare celulă din tine se bucura că mă vede, că mă simte. Fericirea din tine se revărsa în jurul tău ca o halbă în care s-a pus prea multă bere. Mă făceai şi pe mine din ce în ce mai exaltat, cu fiecare secundă trecută. Ai început să râzi. AH! râsul acela fericit. tu chiar te bucurai! Cum poate cineva să se bucure atât de mult să mă vadă? Nu credeam că pentru mine există cineva care să radieze fericire prin pori când mă vede. dar tu asta făceai. Nu vroiam să îţi mai dau drumul, dar trebuia să îţi văd faţa. Cu greu, te-am desprins puţin de mine ca să te văd. Faţa ta.... minunata ta faţă, plină de zâmbet, culoare şi puţină pudră. aveai părul rpins într-un coc mic la spate, prins cu două beţe. o şuviţă rebelă şi uondulată îţi atârna pe lîngă obrazul stâng. Dar faţa ta...
Iartă-mă...
Nu mi-o amintesc. Cred că eşti contrariată. Dacă nu îmi amintesc faţa ta cum de ştiu că eşti tu? Nu mă întreba cum ştiu. Ştiu că tu eşti. Dar...nu ştiu cine eşti... nu ştiu cum te cheamă. Ce tâmpenie... Probabil că te rpegăteşti să rupi scrisoarea asta. Doar atât te rog. Visul meu m-a făcut să vreau să te văd (din nou). Vreau să ştiu cine eşti, să cumosc fiinţa care radia când m-a văzut. E prostesc să te rog asta de la un vis. Nici măcar nu a fost real. Poate doar pentru mine. te rog, răspunde-mi. un ume, o trăsătură a feţei. Orice. vreau să ştiu cine eşti şi mai ales...dacă eşti.
Cu speranţă,
Horia
Abonați-vă la:
Postări (Atom)