lacrimi de argint.

Pot să plîng? Promit că voi fi rapid. Nu...nu mai pot să țin în mine.
Am nevoie de argintul meu. Am nevoie să îl simt curgând din nou. A trecut ceva de când l-am simțit ultima dată.

Se poate ca prea mult argint să dăuneze? Adică, pot eu să generez atât de mult încât să am o nevoie aproape imperioasă de a-l sîngera? Pentru că exact așa mă simt. De ultima dată cînd l-am sîngerat, nu a încetat să mă umple, iar acum sunt rănit. Vreau să urlu, să strig!

Unele răni pur și simplu no vor să stea închise. Se încăpățânează, cam ca un catâr!!

Până acum, am reușit s le țin în frîu - într-un fel. Totuși, au găsit o metodă prin care, ușor, să mă copleșască.
Am destul argint...destul cât să le închid...pentur moment. Doar că ama dunat atât de mult argint..atât de mult. 

Mă tem ca nu cumva, atunci când voi lăsa argintul să curgă și să închidă rănile, să curg și lacrimi de argint... Nu îmi vreau ochii împăienjeniți de argint... Nu sunt atât de mari rănile. Doar sănge, argint. atât. nu lacrimi de argint. nu durerea lor. 

Hai

-Ești acolo? Spune ceva... orice.
Nimic. Era a nenumărata oară cînd el, cu calmul unei stînci, încerca să ajungă la ea, să străpungă acel zid pe care ea l-a ridicat în juru-i.

De câteva ore, deși la fel de bine puteau fi eoni, ea era tăcută. În jurul ei, lumina stătea nemișcată. Era ca și cînd, în juru-i, timpul a decis să se oprească și să aștepte o reacție din partea ei. El, o privea. Din momentul în care ea a „dispărut”, el a stat și a privit-o, așteptînd. Unde plecase? De ce a plecat doar ea? Aceste întrebări i se roteau violent în minte, ca hainele într-o mașină de spălat care era pe programul de sotarcere.

La un moment dat, pe fața ei apăru o expresie nouă. „Deci, ești aici.” își zise el. „Atunci poate că...”
Întinse mâna spre umărul ei drept. I-l strănse ușor, ca atunci când o trezea din somn.
-Te rog. Întoarce-te. Sau măcar, dă-mi un indiciu despre unde ești, ca să te pot urma.
Nimic.
Ea zâmbește.
El începe să plângă.
Ea se întoarce. Îl mângăie, îi șterge lacrimile, apoi îl ia de mână și pleacă împreună.

Spontan

Tu.
Lacrimă, soare, adiere, verde.
Apoi.
Pasăre, fugi!, ardere. De ce?
Apoi.
Privire, amintire, muzică, uite!.
Apoi.
Melodie, vibrație, tu din nou? Reminescență.
Apoi.
Un pahar, un shot, alcool, o poveste. Altă ea.
Apoi.
Stele, căști, piruete, unde ești?!, răuri de argint.
Apoi.
Cândva, mână, obraz, probabil.
Apoi.
Chitară, clipește, degete, galop.
Apoi.
Altă tu, cort, ruine, un munte, două focuri, lifturi și scări.
Apoi.
Toamnă, alee, clădiri, balcoane, fiecare.
Apoi.
A fi, trenuri, prosoape, magie, mylady.
Apoi.
Poze, urlete, o țigară pe fugă, bănci, frig, luciditate.
Apoi.
Altă ea, alt eu, alt tu. Altceva.
Apoi.
Dicționar, bagaj, pleci?, descărcare, ciocolată.
Apoi.
Apoi nimic. Sau, încă nimic. Nu încă.
Apoi...

O noapte...buna.

Salut. Te stiu. Astazi tarziu.

" Hai sa mergem asta seara undeva. sa nu mai stam in aceleasi locuri.
Hai.
Mergem in Capitala. Sigur e una din TAverne deschise.
Hai."

Aleg sa scriu fara dicaritice asta seara. E urat. Mai ales ca de obicei scriu cu diacritice....in fine
Am plecat catre Capitala. Am ajuns la primul dintre hanuri. nici nu se putea mai bine. atmosfera perfecta, oamenii multi si fericiti. Taverna se numea Patratul. Nu stiu cand ai ajuns tu acolo...
M-ai vazut, bucuroasa. M-ai salutat zambitoare, te-ai bucurat - sper - sa ma vezi. La fel si eu. Te-am pupat pe frunte. Asa fac eu. Imi place sa fac asta. Sa pup. Se stabileste o legatura aparte intre noi. am schimbat doua vorbe. era aglomerat, eu vroiam sa ies la aer putin. ne-am zambit, cu o promisiune nespusa de revedere. Nu stiu exact, sau refuz sa imi amintesc anumite chestii.

Am plecat din taverna aceea. se aglomera tare, era cald. Am plecat catre alta taverna, lasand trasura langa Patrat. Taverna a doua se numea Subsol. Am intrat si acolo.




Atmosfera, caldura, oameni, muzica, papuci calcati in picioare.
Tu imi starui in minte. Stii care e problema? Ah...Urasc asta.(nici nu stiu daca vei vedea asta). Desi chipul tau imi este la fel de cunoscut ca soarele dimineata cand ma trezesc, nu iti mai stiu numele. Te rog nu ma ura prea tare. Te stiu! totul inafara de acel cuvant pe care lumea din jjur il foloseste ca sa te cheme.

Am plecat din nou. De data asta, din nou spre Patrat, pentru a lua trasura catre Provincia Mare. Am ajuns acolo, unde era trasura, langa Patrat, iar eu am intrat putin, pana inhama birjarul caii. Te-am vazut din nou, fix inainte sa plec, am uract impreuna scarile dupa ce m-ai apucat de coaste usor. Am mai schimbat cateva vorbe calde inainte ca eu sa plec...

pe drum, spuneam incontinuu "Hai inapoi!!" e bine totusi sa fiii multumit de cat a fost. iar eu sunt mai mult decat ,multumit. Dar eu as mai fi vrut sa mai stau de vorba cu tine putin.. Sa incerc sa iti aflu numele.

Dar seara, noaptea asta a durat exact atat cat a trebuit.

Multumesc...

Altă seară, alte rânduri.

Tocmai am şters jumătate de pagină de scris, asta după ce am ascultat Emptiness Unobstructed de la Nevermore. Melodia care îmi sună acum în urechi e tot de la Nevermore. prin cap mi se învârt atât de multe idei, gănduri, persoane, ea, plecări, începuturi, sfârşituri. Nu ştiu de care să mă agăţ. chiar nu ştiu. mai şi uit să scriu cu literă mare.(Nevermore - The blue marble and the new soul). Mă gândesc că urmează un nou început; facultatea. Plec de acasă. Mă gândesc că această plecare nu mă lasă să îmi duc la îndeplinire planurile pe care le am...

Aarion...Linişteşte-ţi inima. Nu risipi argint.

a trecut ceva timp de când nu am mai scris. Am găsit acum ceva timp; pe 21@aug.13 un jurnal. am fost să arunc gunoiul la tomberoane şi când am ajuns acolo, prin jurul tomberoanelor erau multe hârtii împrăştiate. hârtii de tot felul, toate cu acelaşi scris pe ele. după ce am aruncat sacul greu, privirea mi-a fost atrasă de un caiet, fără coperţi, cu hârtia îngălbenită de vreme. părea gol. Scavangerul din mine a prins viaţă - Cum să las un caiet gol să se risipească? - şi l-am luat, l-am băgat în rucsac, şi mi-am văzut de drum. Ajuns la destinaţie, am scos caietul şi l-am deschis. ceea ce am găsit acolo a fost total neaşteptat. Era un jurnal. Un jurnal al unei fete. Jurnalul data din vara anului 1995. Pe ea o chema Adela şi era studentă la Arad. Jurnalul mi-a relevat o fată, care rămăsese fără un loc de locuit din cauză că părinţii ei au ales dintr-o dată să nu îi mai dea bani de facultate, al cărei iubit o trata ca pe un gunoi, un anume Sorin din Tecuci(cu toate astea, ea tot ţinea la el), a cărei prieteni au lăsat-o baltă atunci când a avut nevoie de ei. Fata asta, nu scria ca orice fată copleşită de griji, cu propoziţii simple. Din potrivă. Scria detaliat, corect, cu o mulţime de imagini. Colorat.! Nu ştiu ce m-a făcut să ador acele pagini. Puţine câte au fost, le-am adorat! Parcă o cunoşteam pe ea. E greu de descris ce a trezit în mine citirea acelei frânturi de istorie personală..

Dintr-o dată mă blochez. Mă uit la ceas. ai de capu meu! e târziu. Încă vreo câteva rânduri.

***

Degeaba. Nu pot să le forţez. deşi uneori îmi doresc să pot să forţez puţin. Să mai scot ceva... Nu numai la scris. Ea. La ea te referi nu? Aşa mult mi-ar plăcea ca ţi viaţa să fie ca o pagină scrisă. Dar nu e...

Statia de Epurare

Există un moment scurt, la începutul zilei. Este un moment atât de scurt, atât de infim. Îi putem spune chiar... „Plank-ic”(aici mă refer desigur la timpul plank care e 1/47 dintr-o secundă, parcă). Acest moment apare atunci când ne trezim. E acel sentiment dulce şi îmbătător al dimineţii, al prospeţimii, al renaşterii. Este momentul în care corpul ne transmite că este recunoscător pentru un somn odihnitor; în care creierul ne spune că e gata să asimileze noi informaţii, să creeze noi conexiuni. Este starea care are loc cu puţin inainte de a conştientiza realitatea. Este un moment atemporal, aspaţial. Scurt.

Apoi realitatea te loveşte ca un bulgăre imens de căcat. Poate e o exagerare, dar imediat ce ne loveşte realitatea, chiar dacă este bună sau rea, ne decuplăm de la acel moment primordial de mulţumire, pace, linişte. Inevitabil trebuie să ne confruntăm cu lumea din jurul nostru. Şi să fim serioşi; nimănui nu îi place să se trezească. Dacă am putea, cu siguranţă am prefera să fim veşnic în dulcea stare de somn. Să fim într-o perpetuă stare de ignoranţă faţă de realitate. Vezi  „Martix”.

Până la urmă eşti nevoit/ă să te dai jos din pat. Acum îţi trec prin cap toate activităţile pe care va trebui să le faci, toţi oamenii pe care trebuie să îi vezi, idei, concepte, cunoştinţe. Cu alte cuvinte, treci printr-un „start-up”. Poate, azi va trebui să plăteşti o factură, sau să dai ochii cu vecinul acela nesuferit, care mereu îţi bate în ţevi, deşi nu tu eşti responsabil/ă de zgomotul infernal de bormaşină, care vine de la alt vecin nesuferit, la 11 seara!  Sau din potrivă, poate te vei vedea cu acel cineva care îţi face ziua să strălucească, chair dacă afară e potop. Pentru asta însă, trebuie să îţi pregăteşti starea. Aşa că te apuci de rutina zilnică de trezire: WC, oglindă, mic-dejun, oglindă, dulap, fotoliu, papuci, o ţigară, o cafea. Atât de multe activităţi... Nu ţi-ai dori uneori o maşinărie care să aibă instalată o listă cu stări, din care să o alegi pe cea potrivită zilei respective (pentru cine nu ştie, citiţi „Vânătorul de recompense sau Visează androizii oi bionice?”). Ar face totul cu atât mai uşor. Dar nu există aşa ceva (încă)...

Eşti îmbrăcat/ă şi gata de ieşit în lume, de dat piept cu miile de oameni care au trecut prin exact acelaşi „ritual” matinal. Şi te scurgi. Te scurgi afară, ca apa murdară din cada de baie, la început leneş, până ajungi la mica gaură de al intrarea în ţeavă. Ţeava te trage. Încerci să te împotriveşti, dar în zadar. Ai intrat pe ţeavă, unde îţi începi goana nebună prin sistemul imens de canalizare a apei. La tot pasul te loveşti de cotituri, te alături altori ţevi într-o ţeavă mai mare, până când ajungeţi toţi într-o ţeavă imensă. Toţi, în goană către acelaşi loc. Imensa Staţie de Epurare. Acolo unde toţi suntem curăţaţi, ni se iau toate „impurităţile” pentru a putea fii folosiţi de lume din nou.

Aşa se termină ziua. Te întroci acasă rupt/ă. Te trânteşti cu lehamite pe canapea, suspini în timp ce te descalţi, murdar, plin de „lume”. Îţi dai jos hainele de peste zi, mănânci ceva, apoi te speli şi te pui in pat.

După care o iei de la inceput...

Sunt un sentimental

" I was sentimental about many things: a woman's shoes under the bed; one hairpin left behind on the dresser; the way she said " I'm going to pee..."; hair ribbons; walking down the boulevard with her at 1:30 in the afternoon, just two people walking together; the long nights of drinking and smoking, talking; the arguments; thinking of suicide; eating together and feeling good; the jokes; the laughter out of nowhere; feeling miracles in the air; being in a parked car together; comparing past loves at 3 AM; being told that you snore, hearing her snore, mothers, daughters, sons, cats, dogs; sometimes death and sometimes divorce, but always carrying on, always seing thorugh; reading a newspaper alone in a sandwich joint and feeling nausea because she's now married to a dentist with an I.Q. of 95; racetracks, parks, park picnics; even jails; her dull friends; your dull friends, your drinking, her dancing; your flirting; her pills; your fucking on the side, and her doing the same; sleeping together..."

Ch. Bukowski - "Women"

Până la urmă, orice bărbat e sentimental. Însă puţini au îndrăznit ce a făcut Bukovski. Orice bărbat care cisteşte acest pasaj se va regăsi în cel puţin una din...hmmm... chestiile din lista de mai sus.

O prăpastie

Viaţa, clişeic, este un drum. Nu ne-am săturat să trăim cu acest clişeu? Viaţa e un drum.
Este. E un drum plin cu toate cotiturile şi hopurile şi toate obstacolele posibile! E un clişeu dar este adevărul. Şi mergem pe drumul ăsta de când ne naştem. mai întâi de-a buşilea, lunând pe mâini tot drumul şi gustând-ul, api ne ridicăm în două picioare, dar mai cădem din când în când, lumăm din nou drum pe mâini şi îl examinăm. Şi mergem. Doamne cât mergem! Şi cât mai cădem! Şi ne lovim, sângerăm, plângem. Şi mergem!
Numai că se întâmplă ceva la un moment dat. Noi mergem de ceva vreme. Şi ne obişnuim cu drumul şi cu felul în care se desfăşoară în faţa noastră. Învăţăm cum să mergem pe el pentru a ne fi bine. Avem şi ajutoare în faţa noastră. Şi, ca orice fiinţă care se obişnuieşte cu ceva, trăim cu iluzia că acest drum ma fi aşa la nesfârşit. cam 18 - 19 ani durează acest drum, deşi pentru unii mai puţin, pentru alţii mai mult.

Ceea ce îl face să se termine nu este moartea cum cred unii. e mult mai interesant de atât. Mergem. Şi la un momentdat, drumul se termină. Ajungem la marginea unei imense prăpăstii. Suntem deasupra norilor şi primim în ceea ce pare un hău. Sub nori, zărim o altă lume, cu alte drumrui. Vedem unul care se află exact la baza prăpastiei noastre.Acela este drumul nostru. Continuarea acestuia mai degrabă. Privim în jur. Vedem alte prăpăstii şi alţi oameni ca noi care stau şi privesc în jos la hăul şţi lumea de sub el. unii privesc acesastă prăpastie cu încredere, siguranţă, alţii cu frică, alţii cu nedumerire. Ştim cu toţii cp trebuie să sărim. Trebuie.Acela ne este drumul în continuare. Însă privind din vârful drumului nostru sigur de până acum, vedem că ceea ce ne aşteaptă nu este deloc cum a fost cel de până acum. Obstacole mai mari, provocări mai grele, riscuri mai mari de asumat. REsponsabilităţi. Şi ne temem, mai mult sau mai puţin. Trebuie să sărim. Ştim că această cădere nu va durea. Nu fizic cel puţin. Dar, dacă ştim că nu vom păţii nimic, de ce ne temem?

Drumul din faţa noastră este nou. Este greu. Nu ne mai testează. VRemea testelor a trecut de mult. Acum punem în aplicare ce am învăţast pe drumul până la prăpastie. Deci, voi toţi cei care staţi ca mine, cu picioarele la buza prăastiei. Sărim? ne aşteaptă ceva nou acolo jos. Haideţi.

Scrisoare către vis

Mă simt atât de dubios să îţi scriu. Nici măcar nu îţi scriu ţie. sau... poate nu înţelegi. să îţi explic.

Te-am visat. Nu te-am visat doar aşa, trecător. Multe vise se uită, unele se alterează în momentul în care încerc să mi le amintesc. Dar sunt unele, precum o cicatrice (deşi sună dureros, o cicatrice), rămân nealterate, neschimbate, rămân... Ca tine. Ca o urmă de papuc în cimentul prosapăt turnat. Faptul că te-am visat poate că nu îţi trezeşte niciun impuls. Probabil că deja pufneşti (poţi face asta? mă întreb), zicându-ţi "aberează. ce dacă m-a visat." Probabil ai dreptate. Dar..
Uite cum stă treaba. 
Şti cum arătau localurile ălea din anii 30? Ălea americane, cu lumină gălbuie, cam ca ceara aia bună. CU mese rotunde, în general cu două sau trei scaune, un bar mare, cu un barman tânăr, îmbrăcat îngrijit şi curat şi care îţi vorbeşte curtenitor în timp ce îţi serveşte scotchul cu gheaţă. Chelneriţe îmbrăcate în costume aproape inexistente, cu paiete, care îţi surâd provocator când trec pe lângă tine. Şi scena care domniă întreg localul, pe care cîntă o trupă împreună cu o privighetoare îmbrăcată într-o rochie de seară strălucitoare, puţin cam prea strânsă. În aer pluteşte fumul de la ţigările de foi ale bărbaţilor îmbrăcaţi la costum şi râseele damelor aranjate şi parfumate cu mare grijă. Aici te-am văzut.

Eu stăteam la o masă, undeva aproape de ieşire, nu ştiu de ce. probabil era singura masă liberă. Citeam ceva. O scrisoare. sau era altceva..? CEva de la tine era. Zâmbeam ascuns. Încercam să ascund ce simţeam în mine citind cuvintele tale . Nu vroiam să vadă cineva bucuria destinată numai mie. am aruncat un ochi către mulţimea din faţa mea. doar o secundă. apoi ceva m-a făcut să mă întorc.

Atunci...

Ai trecut fugind pe hol către uşă. Nu fugeai de ceva. Nu te grăbeai. Dar fugeai. Mi s-a oprit inima. Tocma îţi citisem scrisoarea. Cum să fi acolo? M-am ridicat şi am fugit către tine printre oameni, tăvi, mese. Te-am strigat. Inima îmi dansa pe ritmul muzicii din sală. DAcă nu erai tu... Dacă am greşit? Dar erai tu. Am alergat spre tine şi tu spre mine. FAţa îţi era atât de luminoasă încât radiai. În jur străluceau bijuterii, dar păleau în comparaţie cu ochii tăi atât de fericiţi. M-ai luat în braţe. Atunci am simţit cea mai sinceră îmbrăţişare din viaţa mea. Fiecare celulă din tine se bucura că mă vede, că mă simte. Fericirea din tine se revărsa în jurul tău ca o halbă în care s-a pus prea multă bere. Mă făceai şi pe mine din ce în ce mai exaltat, cu fiecare secundă trecută. Ai început să râzi. AH! râsul acela fericit. tu chiar te bucurai! Cum poate cineva să se bucure atât de mult să mă vadă? Nu credeam că pentru mine există cineva care să radieze fericire prin pori când mă vede. dar tu asta făceai. Nu vroiam să îţi mai dau drumul, dar trebuia să îţi văd faţa. Cu greu, te-am desprins puţin de mine ca să te văd. Faţa ta.... minunata ta faţă, plină de zâmbet, culoare şi puţină pudră. aveai părul rpins într-un coc mic la spate, prins cu două beţe. o şuviţă rebelă şi uondulată îţi atârna pe lîngă obrazul stâng. Dar faţa ta...

Iartă-mă...

Nu mi-o amintesc. Cred că eşti contrariată. Dacă nu îmi amintesc faţa ta cum de ştiu că eşti tu? Nu mă întreba cum ştiu. Ştiu că tu eşti. Dar...nu ştiu cine eşti... nu ştiu cum te cheamă. Ce tâmpenie... Probabil că te rpegăteşti să rupi scrisoarea asta. Doar atât te rog. Visul meu m-a făcut să vreau să te văd (din nou). Vreau să ştiu cine eşti, să cumosc fiinţa care radia când m-a văzut. E prostesc să te rog asta de la un vis. Nici măcar nu a fost real. Poate doar pentru mine. te rog, răspunde-mi. un ume, o trăsătură a feţei. Orice. vreau să ştiu cine eşti şi mai ales...dacă eşti.

Cu speranţă,

Horia

Sîngerînd argint

http://www.youtube.com/watch?v=h_L4Rixya64

Era căzut cu faţa în apă. Valurile îi spălau trupul şi simţea cum îl arde sarea din apă în timp ce i strecura printre răni. Parcă ar fi avut foc pe trup. un foc ce îi pătrundea în adîncuri, aproape arzîndu-i sufletul. DAr lui nu îi păsa. Sau, nu dădea atenţie acelei dureri. Strîngea în pumni nisipul năclăit de sîngele lui. Altceva îl durea. Simţea lama. O lamă invizibilă care îi străpungea pieptul. Avea senzaţia că lama aceea se rotea. Încet şi agonizant. Vru să urle. Nu avea putere. pînă şi aerul din plămîni refuza să îl asculte. Valurile suspinau, iar în depărtare, ceva îşi cînta jalea...

În minte îi sunau nişte cuvinte. Nu le înţelegea. Erau îndepărtate de el. Durerea îl împiedica să înţeleagă. Vocea îi părea cunoscută, dar lama se rotea încet cu fiecare încercare a sa de a o desluşi.
Şoaptele din mintea sa îi mânau parcă sîngele să curgă şi mai tare.
Spera să moară. Spera ca lama să termine ce a început şi spera ca sîngele să îl părăsească. Oricum nu mai avea pentru cine să curgă. Încercă să desluşeasă din nou vocea din mintea sa. Era dulce, caldă. Lama se roti puternic.
 "De asta mă doare..."

Înţelegînd că nu va putea desluşi vocea fără să sufere şi mai tare, renunţă. Brusc, şimţi o poftă nebună de ase ridica din nisip. De a pleca de lîngă apa arzătoare. De a pleca de lângă vocea aceea agonizantă. Să dispar... Sîngele nu îi împărtăşea dorinţa. Era împrăştiat pe nisip, făcând locul pe care stătea să arăte ca un covor roşu. Era slăbit.
Ridică-te! Să nu îndrăzneşti să mori. Nu aici. Nu acum! 
 Dădu drumul unui răcnet puternic. Un răcnet aproape războinic. Trtrebuia să se ridice. Trupul său striga de durere. Îşi propti mîinile însîngerate în nisip şi se forţă să ridice capul.
RIDICĂ-TE!

Răcni din nou, de data asta cu şi mai multă putere. Strînse pumnii şi îşi ridică umerii, apoi capul. Privirea îi era înceţoşată iar durerea roia în jurul său. Trebuia să se ridice. Nu mai era o poftă, sau o dorinţă. Acum era instinct. Nu era o decizie. Era o necesitate. Vitală. Fiecare celulă din el ştia că trebuie să se ridice. Atunci, în minte îi sună din nou acea voce, mai clar. Tu... Lama din pieptul său se împlîntă şi mai adînc, săgetîndu-i întregul trup.
NU! NU VEI CĂDEA! NU AI VOIE SĂ CAZI! RIDICĂ-TE!

Răcni din nou. Durere. Cu dinţii încleştaţi înfipse pumnii şi mai adânc în nisip. CU durerea alergînd nebuneşte prin corp, mişcă un picior, aducîndu-l sub el. Încă puţin şi se ridica. Cu un ultim răcnet, lung şi puternic, se ridică în picioare, cu apa şîngele şi nisipul curgînd de pe el. Vocea răsună din nou. Îl sfîşia. Picioarele începură să îi tremure. Avea să cadă. O altă voce, diferită de cea pe caer o auzise pînă atunci, îi şopti: Nu ai să cazi. Nu tu. Vocea era caldă. Îl învăluii. Pentru un moment ce păru o eternitate, durera dispăru. Nu lăsa lama să te străpungă. De ce să pieri? Priveşte înainte. Apa te-a spălat. Acum eşti curat. Poţi pleca. Nu trebuie să cazi. Stai în picioare. Deschise din nou ochii şi privi inaintea lui.Ceea ce văzu îi tăie respiraţia.

Înaintea lui erau doi pereţi uriaşi de piatră, abrupti, ascuţiţi, nemiloşi. Între ei era o vale. Mai mult o despicătură, pe fundul căreia şerpuia uşor un rîu ce se vărsa în imensa mare din spatele lui. Durerea îl chinuia. Privi mai deprate. Văzu în depărtare copaci, şi ceva ce semăna cu un oraş. În spatele lui. soarele răsărea puternic cu reflexii argintii. Făcu un pas. Aporape că strigă de durere. Mai fpcu un pas. Durerea se estompa încet. Paşii veneau unul după altul, împleticiţi şi nesiguri. Sângele nu mai curgea de mult. Lama era încă acolo, dar se sfărâma încet. Pe măsură ce se apropia tot mai mult de valea deschizătura dintre stînci, durerea se evapora. Apoi se opri puţin şi întoarse privirea către marea din spatele său. Lama reveni cu putere, săgetîndu-i violent trupul.
Nu privi înapoi. nu de asta te-ai ridicat. Înainte.

Se apropia de rîu. Se aplecă deasupra lui şi începu să spele sîngele de pe el. Doar că, pe el nu mai era sânge. Din răni, sîngele încetă să mai curgă, dar el nu îşi dăduse seama. Acum curgea altceva. Picura în apa limpde a rîului. Nu se mai spălă. Se ridică şi plecă, neştiind unde avea să se ducă.

din rănile lui acum curgea ceva pur. Ceva puternic si trainic. Dîra din spatele lui era strălucitoare si şerpuită. Prin rănile şi venele sale curgea acum Argint...

Băi şi...se pare...alcool

Mă găsesc din nou în impasul unui scriitor (badass) care vrea să scrie, simte impulsul - un fel de excitare - dar nu are inspiraţie, muză.
Din nou degetele şi mintea mea vor să scrie, să se manifeste. E ca atunci când vreau să fac o baie. Nu fierbinte. Nu neapărat. caldă. Vreau să fac cu cineva - de preferat cineva de sex opus, ea - dar fie nu am cu cine, fie ea e departe (aş fi zis ea/el, dar puţin îmi pasă acum de fetele care nu au cu cine să facă baie, as long as it is not the one I want). Dau drumul la apă şi ascult, în timp ce mă aşez pe budă şi strâng muşchii încercând să împing nişte rău afară din tine (adică mă cac). Citesc ceva. Pe marginea căzii e o sticlă aproape goală de Schnaps, sau pălincă străină. Defapt, ce atâta fast. Alcool! Cada e aproape plină, aşa că mă ridic de pe tron, mă şterg (dau cam multe detalii, totuşi. Defapt o să refac asta.) Cada e aproape plină, aşa că mă ridic de pe tron. (mai bine?) Mă dezbrac turbo, mai ceva ca inainte de "scufundare în mister", intru în cadă. În acel moment, calamitate! Nu ştiu ce fac, dar dau cu mâna peste sticlă, cade şi se face ţăndări iar alcoolul din ea se risipeşte pe jos. Entropie. Ce mult mi-ar plăcea să strâng de pe jos cioburile, să refac sticla şi să o pot reumple cu ce s-a risipit pe jos. Dar universul nu vrea asta, aşa că rămân cufundat în apă(care e din ce în ce mai rece), cu cartea în mână şi cu vapori de alcool plutind prin aer. Poate reuşesc să mă ameţesc de la ei.

Am ajuns să scriu despre băi?! De ce nu mă opreşte nimeni? du cred că interesează pe careva. Sigur toţi avem episoadele noastre cu băi, fie ele ruşinoase, fie ele extrem de incitante. Meh...

Vreau să am gura plină de tine. Oare pot să am gura plină de oricine vreau eu?

-Ia dă-te tu la oparte şi lasă-mă şi pe mine să scriu!

-De ce?

- Vorbeşti numai prostii.

-Ok, ok.

(-e ok, tot eu sunt. nu te impacienta. nu fug nicăieri. zâmbeşte)
Vreau să beau. Nu singur. Aş deveni meditativ şi critic şi aş începe să înjur în minte lumea, să mă plâng mie de tot căcatul şi rozul din jurul meu. nu vreau asta. Vreau să bem împreună. Ori într-un local bun, cu muzică bună, ori undeva departe de ochii, urechile, nasurile lumii, pe o bancă, pătură, iarbă. Să ne îmbătăm. Nu rău, nu. Dar să ne ameţi şi să facem whatever! Oricum, înafară de nouă, cui i-ar mai păsa de două suflete ascunse şi fericite. Hai?
 Bună frumoaso. Îmi permiţi să incerc să flirtez cu tine luându-ţi ceva de băut?
Am cu cine să beau. Cu tine. Dar riscăm. Şti licoarea aia...din Harry Potter..cum îi zice. Stai să caut.....

***

Am găsit. Veritaserum. ne dă drumul la limbă, minte, haine. Eu risc. Nu avem ce pierde, dar poate, o limită acolo...prinde bine. Nu te supăra că sunt aşa precaut. Ştiu că poate şi tu gândeşti al fel. Dar digresionez. Bem? Ce zici?....

 

 

 

 

SIrenă Modernă

"Îmi trebuie o baie." îşi zice ea. "Una fierbinte."
Se duce la baie. Intră in încăperea cu faianţă de un albastru închis şi adânc. Îi place atât de mult să facă baie, să se scalde, să simtă apa cum o înconjoară, mirosurile de uleiuri şi creme să o inunde. Aici se simte cel mai bine. Aruncă un ochi la ecranul telefonul ei, care stă pe maşina de spălat. Îl vede că luminează, aşa că îl ia. Zâmbeşte. Roteşte robineţii ca să dea drumul la apă. Mereu îl roteşte pe cel pentru apă caldă. aPoi incet îl potriveşte pe cel pentru apă rece. Nu are încredere în mânerele alea moderne. Râde în sinea ei. "Dacă nu poţi potrivi ceva ca să îţi fie perfect, mai bine lasă". Se dezbracă. Şi asta îi creează plăcere. Nu una erotică, ci una de eliberare. Fiecare bucată de textil care cade de pe ea o eliberează de ziua aceea, până ajunge la stratul ei primordial, pur, parfumat. Aeru uşor răcors din baie o gâdilă puţin, făcând-o să tremure scurt. Îşi plimbă mâna stăngă pe pieptul dezgolit, cu un zâmbet jucăuş pe buze. Telefonul luminează din nou. Îl ia repede în mână şi scrie cu poftă ceva, aşteaptă câteva secunde (miracolul tehnologiei), apoi zâmbeşte cu limba între dinţi. Îi place ce citeşte. Cada era deja aprope plină, aşa că lasă totul de-o parte-mai puţin telefonul-şi îşi cufundă încet piciorul în apa caldă, cu un suspin adânc, de plăcere. Atunci când piciorul ei subţire a atins fundul căzii, s-a aşezat pe marginea căzii. Şi-a ridicat celălalt picior şi apoi, încet l-a cufundat alături de celălalt. Încă avea telefonul în mână. Citeşte. Îşi muşcă buza. Zâmbeşte. Încet, îşi cufundă acum restul corpului în în apă, lăsând să-i scape un geamăt prelung, în timp ce căldura îi excită fiecare nerv din corp.
Detaşare...

Apa e liniştită. Mai liniştită decât oricine sau orice din lumea de afară. " E un mare căcat lumea." îşi zice ea. "ciorile nu se mai mulţumesc să croncăne ironic de pe sârme sau sfori de rufe. Ah, nu am cui sa ma plâng acum. sau..." zâmbeşte. telefonul luminează. "ah!" suspină din nou. îşi muşcă buza din nou, puţin mai tare. scrie. "stau cufundată în apa asta caldă, cu mâinile pe afară scriind la telefon. sunt o adevărată sirenă modernă." râde din nou. Lasă telefonul din mână şi îşi cufundă şi mâinile în apa fierbinte. suspină din nou. se pierde. apa e refugiul ei. al ei şi numai al ei. s-ar pierde acolo pentru totdeauna. de ce să nu devină apă? ah! se pierde!
Telefonul luminează...